A trecut acceleratul! Trupul dezgolit şi sufletul fără viitor îşi deschide pleoapele încărcate de rimel expirat de puţin timp prelins pe obrajii stacojii şi se trezeşte în camera rece şi obscură.


Sudoarea lui îi curge în gura ei uscata şi lipsită de vorbe. Apa sărată îi frapează simţurile. Se resuscitează la scârţâitul trenului şi momentul de revelaţie o loveşte repetitiv ca sunetul lăsat de vehicul. O loveşte ca palma primită acum câteva ore sau minute, parcă secunde. Simte usturimea ei şi are obrazul drept topit de caldură.

Îşi revine în stare şi încearcă să-şi ridice capul sau macar să-şi mişte corpul. Greutatea lui apasă grav pe trupul ei febril şi prin aerul rece simte prea clar mirosul greu de tutun ieftin şi respiraţia viciată. Mişcarea insistentă ce îşi face loc adânc în ea o amorţeşte.

Acum ştie că s-a pierdut. Mai aude o dată trenul, e pe lângă gară şi gara e departe de casă. Mult prea departe şi mult prea istovită să ajungă acasă. Abandonează parcă nonşalantă ideea că ar avea un adăpost, oricum ce rost mai are?

Într-un moment de neatenţie, fata simte faţa nebărbierită zgâriindu-i creştetul capului. În mişcarea lui animalică, ea zace fară vlagă şi palidă pe saltea. Umezeala din cameră şi mirosul vag de mucegai, în combinaţie cu răsuflarea mizeră o sperie şi acum imagini amorfe îi răsar în minte; întunericul, aleaa, melcii, bărbatul cu hanorac, miros de alcool, un ţipăt, un geamăt, un hohot şi prezentul.

Mai primeşte o palmă şi diafragma se contracta brusc şi convulsiv; nu poate ţipa şi o dizolvă într-un sunet puternic, lung şi intens izbucnit o dată cu lacrimile. O doare, simte durerea până în inimă, este izolată şi murdară. A intrat într-o lume perversă şi profanată de ireal, refuză senzaţia momentului şi vrea să se trezească însă chinul străpungerii candorii este colosal. O penetrează în evoluţia sa normală şi îi provoacă o gaură neagră în emoţii şi percepţia asupra vieţii.

Caută tavanul cu privirea şi se pierde în negrul de seară.